FERESTROICA LUI DIO

Dio are o ferestră, adică o oră liberă. Cu toate că este mijlocul lunii martie, zăpada mai păteză destul de consistent cenuşiul închis al pământului, împiedicându-l să se zbicească şi să-şi înalţe vestitorii imaculaţi : ghioceii şi zambilele.

Ziua pare încremenită în cenuşiu : cerul este colindat numai de nori reci şi ameninţători. O atmosferă stresantă, aproape politică, ţine oamenii închişi în case şi-n singurătăţile lor amărâte.

Satul a ameţit cu ochii la cer. Găurile negre ale viitorului îşi plimbă umbrele gloduroase peste ziua întunecată. Oare ce mai urmează, Doamne ?

...............................................................................................................................................................................

Nu ne mai putem împotrivi, amintirile ne pulverizează sufletul în lucruri. Oare prin lacrimi îl voi putea recupera ?

O durere surdă îi străngea pieptul ca într-o menghină. Aşa că lui Dio lacrimile pur şi simplu i-au ţâşnit din ochi la vederea unui chiştoc de ţigară, răsărit dintre zăpezile care şi ele plângeau în hohote.

Zăpada plângea de primăvară, Dio de iarnă! Fiecare cu socoteala şi cu plânsul lui.

Îl revedea cu ochii înlăcrimaţi pe mezinul familiei urcat pe casă şi lopătând de zor zăpada adunată într-un strat gros de aproape un metru.

- Tigrule, facem mâine un grătar?

- Tată, păi mâine va fi o zi mare!

- Toate zilele sunt mari cu tine ! Şi totuşi trec atât de repede! Unde naiba se grăbesc aşa , ca nebunele!!!

- Tată, ia ma dă-o-ncolo de filosofie şi hai să ne bucurăm cât suntem împreună!

- Ai dreptate, Tigrule, dar nu pot uita că totuşi ceva mi te fură cu fiecare clipă care trece!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (109)